Incredibila Mea Descoperire A Islamului

Când cineva m-a întrebat recent cum am ajuns în comunitatea Islamului, am fost stupefiată și un pic surprinsă. Pentru că nu m-am gândit niciodată că intrarea mea în Islam a avut un punct critic de cotitură. Când am avut prima dată dubii în privința catolicismului? Când m-am gândit prima dată că vreau să devin musulmană? Răspunsurile la aceste întrebări și la multe altele necesită un proces de gândire mult mai amplu decât mi-am imaginat. Pentru a putea răspunde cu adevărat la aceste întrebări, trebuie să încep cu începutul pentru ca tu să poți înțelege momentul din viața mea care m-a făcut să accept într-un final adevărul despre Islam. Am devenit musulmană la vârsta de 67 de ani, și îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a binecuvântat să cred în Islam.

”Cei pe care Allah (în planul Său) vrea să îi ghideze, – El le deschide pieptul pentru Islam; iar dacă vrea să-i ducă la rătăcire, atunci le face pieptul îngust și închis, ca și cum s-ar căzni să se urce în ceruri: astfel trimite Allah osânda asupra celor care refuză să creadă.”

(Coran 6:125)

Am fost crescută într-o casă strict romano-catolică, fiica mijlocie din trei copii. Tatăl meu muncea din greu și foarte multe ore zilnic. Pleca în fiecare zi foarte devreme dimineața și se întorcea noaptea târziu. Toate acestea pentru ca mama mea să poată sta acasă pentru a avea grijă de mine și surorile mele. Într-o zi extrem de tristă și nefericită, mama ne-a spus că tata a avut un accident de mașină. A murit brusc și întreaga noastră lume s-a prăbușit. Cu toate schimbările care aveau loc, mama ne-a spus că acum v-a trebui să se întoarcă la muncă. Mama mea, care înainte fusese asistentă medicală, era acum forțată de împrejurări să muncească pentru a ne întreține. Și-a găsit un loc de muncă la spitalul local, lucrând de multe ori două ture. Dar odată cu aceste responsabilități, nu mai putea să se ocupe de educația noastră. Deși ne-a trimis la o școală catolică, slujba ei nu îi mai permitea să aibă grijă de fiicele ei.

Așadar, având foarte mult timp la dispoziție, am început să pierd timpul cu prietenii în cafenelele locale. Acolo am dat peste un bărbat musulman foarte bun care mai târziu a devenit soțul meu. Mama nu știa că îmi petreceam timpul cu acest bărbat. De fapt, când i-am spus că m-am îndrăgostit și că îmi doresc să mă căsătoresc, ma atenționat că provenim din medii foarte diferite și că vom ajunge să avem probleme mai târziu. Mi-a spus că dacă avem de gând să facem copii, inevitabil vor apărea probleme legate de religie. La douăzeci de ani, nu îmi puteam imagina că vom avea vreodată probleme în căsnicia noastră. Eram atât de îndrăgostită și mă simțeam atât de fericită că cineva va avea grijă de mine. Soțul meu nu era un om foarte religios la momentul respectiv, și în adâncul sufletului simțeam că puteam să-l fac să se convertească la catolicism. Și în ceea ce privește faptul că nu aveam aceeași origine etnică, mă consideram o persoană deschisă la minte și eram entuziasmată să îmbrățișez o cultură nouă.

Totul părea că merge perfect în următorii câțiva ani. Eram fericiți și nici măcar o dată nu ne-au provocat probleme cultura sau religia. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu un fiu frumos și câțiva ani mai apoi, cu o frumoasă fiică. Totuși, ne trăiam viețile și chiar am început să-i iau pe copii cu mine la biserică. Soțul meu nu m-a oprit niciodată de la a lua parte la slujba săptămânală de duminică. Totuși, după ce luasem deja de câteva ori copiii cu mine la biserică, mi-a spus pentru prima dată că nu vrea ca copiii să se mai ducă la biserică. Sincer, am fost furioasă și supărată. ”Dar de ce nu,”, am obiectat eu. ”Orice religie e mai bună decât niciuna,” am spus. Chiar nu putem înțelege cu ce greșeam dacă îi luam cu mine la biserică. Până în acel punct, nu mai discutasem niciodată despre religie. De fapt, nici măcar nu mam întrebat dacă ar mai exista vreo altă religie în afară de catolicism. M-am născut catolică și credeam că catolicismul este religia potrivită. Din motive pe care nu le înțeleg, se pare că din acea zi, foarte multe probleme erau acum evidente. Ne certam tot timpul – despre orice și oricine. Acum, lucrurile mărunte deveniseră foarte importante. Religia devenise un motiv de ceartă pentru noi. Diferențele din culturile noastre deveniseră motive de ceartă. Ne certam în privința rudelor și din păcate, ajunsesem să ne certăm în privința creșterii copiiilor noștri. Tot ceea ce mama îmi spusese înainte să ne căsătorim, acum devenise realitate.

Singurele momente de pace și armonie care mai erau acum între noi țineau de înțelepciunea, sinceritatea, grija și dragostea tatălui soțului meu – socrul meu – pe care acesta le avea pentru căsnicia noastră. Socrul meu își iubea foarte mult fiul și nepoții, și de asemenea pe mine mă iubea ca pe o fiică. Era un om foarte religios, un musulman devotat și un bărbat foarte înțelept. În perioada aceea, pentru că nu eram înconjurată de Islam, socrul meu a fost primul care mi-a făcut cunoștință cu Islamul. Se ruga cu fiecare rugăciune, ținea post în luna Ramadanului și era foarte generos cu săracii. Puteam să simt legătura lui cu Dumnezeu. De fapt, socrul meu era atât de bun cu cei nevoiași încât în fiecare zi după ce ajungea acasă de la rugăciunea de după-amiază de la moschee, invita acasă orice persoană nevoiașă ca să ia masa de prânz cu el. Acest lucru se întâmpla în fiecare zi. Până la moartea lui la vârsta de 95 de ani, rudele și-au amintit că a continuat cu acest obicei.

Socrului meu nu-i plăcea deloc că eu și soțul meu ne certam și ne sfătuia pentru a găsi o soluție înainte ca copiii noștri să sufere de pe urma disputelor noastre. A încercat cu disperare să ne ajute să găsim o soluție. L-a avertizat pe fiul său să-mi lase spațiu pentru a practica religia mea, dar nu mai era de mult vorba despre religia mea. Mă simțeam frustrată și voiam să iau o pauză. Când i-am cerut soțului meu să ne separăm, a fost de acord spunând că probabil ar fi cel mai bun lucru pentru căsnicia noastră. Știți zicala, ”Absența face dragostea să crească.” Ei bine, nu și în cazul nostru. De fapt, absența ne-a făcut să ne depărtăm și mai mult. După separare, amândoi ne-am dorit o separare permanentă și am căzut de comun acord să divorțăm. Deși îmi doream cu disperare ca copiii să rămână cu mine, amândoi am simțit că ar fi mai bine pentru ei să fie crescuți de tatăl lor. El avea o situație financiară mult mai bună pentru a putea să-i crească ca să nu le lipsească nimic; ceea ce eu nu puteam să le ofer. Cât de dor îmi era de ei în fiecare noapte… M-am mutat înapoi cu mama mea și am continuat să-mi văd copiii în fiecare sfârșit de săptămână. Fostul meu soț îmi lăsa copiii vinerea după-amiaza și îi lua înapoi duminica dimineața devreme. Deși sufeream mult din cauza acestui aranjament, era mai bine decât deloc.

În fiecare seară înainte de culcare, citeam din Biblie. Când copiii mă vizitau, le citeam un pasaj indiferent dacă îl înțelegeau sau nu. După ce citeam un pasaj, întro seară ceream ajutor de la Iisus, în următoarea seară de la îngeri, în următoarea de la sfinți, în următoarea de la Fecioara Maria. Dar într-o noapte nu am mai avut cui să-i cerem ajutorul, rămăsesem fără sfinți. Așa că am spus ‚acum îi vom cere lui Dumnezeu’. Fiul meu a spus ‚Bine, dar cine e Dumnezeu?’ I-am răspuns ‚El este cel care te-a creat pe tine, care m-a creat pe mine. El este mereu vecinul nostru.’ A început să reflecte, să se gândească la acele cuvinte. După explicația mea, am frecat din nou crucea și am spus ‚acum mulțumește-i lui Dumnezeu’. El s-a uitat la cruce și a spus ‚Mamă, cine este acesta?’ I-am răspuns ‚Acesta este Dumnezeu. El este fiul lui Dumnezeu.’. Iar el a spus ‚Mi-ai spus acum un minut că Dumnezeu este pentru totdeauna. Cum se face că acesta este mort?’ Niciodată, nici măcar o dată nu realizasem acest lucru până atunci. M-a întrebat de unde vine acest Dumnezeu și i-am răspuns: a venit din pântecele Mariei, Fecioarei Maria. El a spus ‚A, deci a fost născut acum ceva timp’. Am spus ‚ei bine, da’. Dar atunci el a spus ‚Dar mi-ai spus că e pentru totdeauna. Nu moare niciodată și nu e născut niciodată.’ Fiul meu, care acum avea aproape opt ani, m-a întrebat direct, ”Mamă, de ce nu îi ceri ajutorul lui Dumnezeu?” Am fost surprinsă și uimită și îmi amintesc că am fost șocată că îmi punea la îndoială religia. I-am spus că îl rog și pe Dumnezeu. Nu știam că acest fiu al meu va crește și va ajunge să fie un ghimpe constant, de fiecare dată amintindu-mi de necesitatea de a venera pe Singurul, Adevăratul Dumnezeu. Slavă Domnului.

Am ajuns să mă recăsătoresc câțiva ani mai târziu și m-am mutat în Australia cu noul meu soț. Fostul meu soț s-a mutat cu familia lui în Arabia Saudită. Îmi doream atât de mult să îmi văd copiii dar într-un final am ajuns în Italia unde am dat naștere la încă trei fiice. Totuși, mă rugam în fiecare noapte. ”În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.” Anii au trecut repede și ocupați. Am fost atât de încântată într-o vară când fiul și fiica mea au venit să mă viziteze. Atât de multe lucruri mi-au trecut prin minte. S-ar bucura oare să mă vadă după o perioadă atât de lungă de absență? Despre ce am vorbi? M-am rugat pentru ajutor. Toate fricile mele s-au evaporat în momentul în care mi-am văzut din nou copiii la aeroport. A fost o legătură instantanee între mamă și copii, ca și cum trecuse puțin timp de la ultima noastră întâlnire. Fiul meu era cel mai vorbăreț dintre ei doi. S-a asigurat sămi amintească că ei nu mănâncă porc, sau mâncăruri care conțineau alcool. I-am spus că îmi amintesc aceste lucruri despre religia lui. De asemenea i-am spus că nici eu nu mănânc porc și nici nu beau alcool, un obicei pe care l-am păstrat de pe vremea când eram căsătorită cu tatăl lor. Iar în ceea ce privește vinul, ei bine, trebuia să am grijă să nu gătesc cu el cât timp stăteau la mine.

Am avut o vară frumoasă, ne-am cunoscut mai bine, și ei și-au cunoscut surorile, au fost la picnicuri, la plimbări, la înot. Nu voiam să se termine. Dar știam că viața lor era în Arabia Saudită și că trebuiau să se întoarcă acasă. Am întrebat-o pe fiica mea mult temuta întrebare despre cum se poartă mama ei vitregă cu ea, și sincer am simțit o bucurie imensă când mi-a spus că o tratează ca pe o fiică.

Copiii mei m-au vizitat de încă două ori după aceea vară. Când fiul meu a împlinit 21 de ani, a venit să locuiască cu mine timp de 6 luni. Ne contraziceam mereu pe tema religiei, și încă cum! Eu și fiul meu aveam personalități relativ similare, dar aveam diferențele noastre – și erau unele extrem de evidente! În timp ce eu îmi pierd foarte ușor calmul în discuții, fiul meu este mult mai cerebral, așa că tinde să își păstreze calmul în timp ce eu mă urc pe pereți! În ciuda acestor conflicte, cred că funcționează în favoarea noastră pentru că reușim să găsim un echilibru în discuțiile noastre. Semănăm foarte mult, în sensul că suntem amândoi iubitori, generoși și ajutăm pe alții. Ce admir cel mai mult la fiul meu este faptul că se dedică în tot ceea ce face. Este tandru și dulce, dar are principii puternice și țintește mereu să atingă tot ceea ce își propune, lucru pe care îl respect foarte mult. Admir abilitatea lui de a-și păstra raționamentul chiar și în cele mai stresante situații. Are o logică în tot ceea ce face și nu pierde niciodată prea mult timp pe o problemă. Doar încearcă să găsească soluții și neutralizează situațiile cât de mult posibil. Am continuat să mă rog ca fiul meu să găsească în inima lui dorința de a se converti la catolicism. Mi-am dorit atât de mult ca el să devină preot – simțeam că o să fie un predicator foarte bun. Era un copil bun și avea frică de Dumnezeu. O calificare bună pentru preoție. Când i-am spus odată că ar fi un preot minunat, mi-a zâmbit și mi-a răspuns că ar fi mult mai probabil ca mama lui să devină musulmană, decât el să devină un preot catolic.

După 6 luni, fiul meu și-a exprimat dorința de a pleca în Statele Unite. Într-un final s-a stabilit în America și și-a făcut o casă în Miami, Florida. Între timp, am devenit văduvă și am rămas cu o fiică adolescentă în casă. Fiul meu își dorea foarte mult să mă duc să locuiesc cu el în America, așa că am plecat în Stateșe Unite cu fiica mea de 17 ani. Ne-a plăcut foarte mult acolo și fiica mea a început foarte repede să-și clădească o viață. Nimic nu s-a schimbat între mine și fiul meu – am continuat să vorbim despre catolicism și Islam și nici unul dintre noi nu ‚renunța’. Uneori, când subiectul despre Sfânta Treime apărea în discuție și nu găseam răspunsuri la întrebările lui, pur și simplu plecam din cameră. Mă supăram foarte tare pentru că așa cum o vedeam eu, îmi ataca mereu religia.

”De ce nu poți fi la fel ca ceilalți,” l-am întrebat. ”Alți musulmani mă acceptă așa cum sunt și nu încearcă să mă convertească.” ”Nu sunt ca toți ceilalți,” mi-a răspuns el. ”Te iubesc. Sunt fiul tău și vreau să ajungi în Paradis.” I-am spus că voi ajunge în Paradis – sunt o femeie bună, onestă, care nu minte, fură sau înșeală.” Fiul meu mi-a răspuns, ”Aceste lucruri sunt necesare și ajutătoare în lumea pământeană, totuși, Coranul spune că Allah nu iartă Shirkul (Politeismul). Coranul spune că SINGURUL păcat pe care Dumnezeu nu-l va ierta este asocierea de parteneri cu El, dar El iartă orice altceva pentru cine dorește El.” M-a implorat să citesc și să învăț și să descopăr Islamul. Mi-a adus cărți ca să-mi deschid mintea. Am refuzat. M-am născut catolică și voi muri catolică.

Pentru următorii 10 ani, am locuit în continuare cu fiul meu, soția lui și familia. Miam dorit totușo să petrec timp și cu fiica mea, care încă locuia în Arabia Saudită. Nu era ușor să obțin o viză. Fiul meu glumea spunându-mi că dacă aș accept Islamul, aceea ar fi viza mea pentru a intra în Arabia Saudită; că așa aș putea să obțin o viză Umrah (viză de pelerinaj la Mecca, Arabia Saudită). I-am spus aspru că nu sunt musulmană. După multă muncă și apelând la câteva relații, am reușit să primesc viză de vizitator pentru a-mi vedea fiica, care acum era mama a trei copii. Înainte să plec, fiul meu m-a strâns puternic în brațe, și mi-a spus cât de mult mă iubește, cât de mult își dorea Paradisul pentru mine. Apoi mi-a spus că are tot ceea ce și-a dorit de la viață, mai puțin o mamă musulmană. Mi-a spus că s-a rugat la Dumnezeu (Allah) în fiecare zi și că El îmi va schimba părerea pentru a accepta Islamul. I-am spus că asta nu se va întâmpla niciodată.

Mi-am vizitat fiica în Arabia Saudită și m-am îndrăgostit pur și simplu de acea țară, de vreme și de oameni. Nu am mai vrut să plec după acele 6 luni și am solicitat o prelungire. Auzeam Adhanul (chemarea la rugăciune) de 5 ori pe zi și îi vedeam pe credincioși cum își închid magazinele și se duceau la rugăciune. Deși aceste lucruri mă sensibilizau un pic, continuam să citesc din Biblie în fiecare dimineață și seară și spuneam constant mătăniile. Nici măcar o dată nu mi-a vorbit fiica mea sau alți musulmani despre Islam și nici nu au încercat să mă convertească. M-au respectat și mi-au permis să îmi practic religia.

Fiul meu venea în Arabia Saudită ca să mă viziteze. Eram atât de fericită – îmi era foarte dor de el. Nu trecuse mult timp de când venise și începuse din nou să-mi vorbească despre Unicitatea lui Dumnezeu. Eram furioasă. I-am spus că sunt în Arabia Saudită de peste un an și nici măcar odată nu a încercat cineva să vorbească cu mine despre religie. Și el, în a doua noapte de când ajunsese aici, a început atât de repede cu predicile. Și-a cerut scuze și din nou mi-a spus cât de mult își dorește să accept Islamul. I-am spus din nou că nu voi renunța niciodată la creștinism. M-a întrebat despre Sfânta Treime și despre cum pot să cred în ceva care nu are nicio logică. Mi-a amintit că până și eu aveam întrebări despre aceste lucruri. I-am spus că nu totul trebuie să aibă sens – trebuie doar să ai credință. A părut că acceptase acest răspuns și eram mulțumită că în sfârșit câștigasem o discuție despre religie. Apoi mi-a spus să-i explic miracolul lui Iisus. Aha! M-am gândit eu. În sfârșit ajungem undeva. I-am explicat miracolul nașterii lui Iisus, Fecioara Maria, Iisus care a murit pentru păcatele noastre, Dumnezeu respirând Spiritul lui în el, Iisus ca Dumnezeu, Iisus ca Fiul lui Dumnezeu. El tăcea cât timp eu îi povesteam – nu avea nicio replică – fiul meu, tăcut? Apoi m-a întrebat, ”Mamă, dacă Iisus a murit pentru păcatele noastre într-o zi de Vineri, și apoi, așa cum spui, a înviat trei zile mai târziu într-o Duminică, atunci cine a condus lumea în timpul acelor trei zile? Mamă, explică-mi asta te rog.” M-am gândit la logica acestei întrebări și la acel moment dat știam că nu are nici o logică.

Am spus, ”Iisus este Fiul lui Dumnezeu. Iisus și Dumnezeu sunt unul singur.” Fiul meu mi-a răspuns, ”Vacile au viței; vaci mai mici. Pisicile au pisoi; pisici mai mici. Oamenii au copii; copii mai mici. Când Dumnezeu are un fiu, ce este el? Un Dumnezeu mai mic? Dacă e așa, atunci tu ai doi Dumnezei?” Apoi m-a întrebat, ”Mamă, poți vreodată să devii un Dumnezeu?” Ce întrebare ridicolă, i-am spus. Oamenii nu pot vreodată să fie Dumnezeu. (Acum, chiar eram furioasă) Apoi m-a întrebat, ”Iisus era o ființă umană?” I-am răspuns, ”Da.” Apoi a zis ”Așadar, nu ar fi putut fi niciodată Dumnezeu.” Afirmația că Dumnezeu a devenit om e de asemenea absurdă. Nu este adecvat pentru Dumnezeu să aibă caracteristici umane pentru că asta înseamnă că Creatorul a devenit creația Lui. Totuși, creația este produsul actului de creație al Creatorului. Dacă Creatorul a devenit creația Lui, ar însemna că Creatorul s-a creat pe El însuși, ceea ce este evident o absurditate. Pentru a fi creat, El ar fi trebuit prima dată să nu existe, și, dacă nu a existat, cum a putut să creeze? În plus, dacă El a fost creat, ar însemna că El a avut un început, ceea ce contrazice faptul că El este etern. Prin definiție, creația are nevoie de un creator. Pentru ca ființele create să existe, trebuie să aibă un creator care să aducă în existență. Dumnezeu nu poate să aibă nevoie de un creator pentru că Dumnezeu este Creatorul. Așadar, există o contradicție evidentă între aceste afirmații. Afirmația că Dumnezeu a devenit creația Lui implică necesitatea lui de a avea un creator, ceea ce este un concept ridicol. Contrazice conceptul fundamental al lui Dumnezeu de a nu fi creat, de a nu avea nevoie de un creator și de a fi Creator. Știind că nu aveam un răspuns pentru el, i-am răspuns, ”Lasă-mă să mă gândesc la răspuns.”

În acea seară, m-am gândit mult și din greu la ceea ce fiul meu spusese. Ideea de Iisus ca fiu al lui Dumnezeu, nu mai avea sens pentru mine. De asemenea nu puteam să accept faptul că Iisus și Dumnezeu erau unul și același. Înainte să mă duc la culcare în acea seară. Fiul meu mi-a spus să mă rog la Dumnezeu înainte să mă duc la culcare și să-l rog să mă călăuzească pe calea cea dreaptă. I-am promis fiului meu că o să-l implor sincer pe Dumnezeu să-mi ofere un răspuns. M-am dus în camera mea și am început să citesc din cartea pe care fiul meu mi-o dăduse. Apoi, am deschis Sfântul Coran și am început să citesc. A fost ca și cum ceva mi s-a luat de pe inimă. Mă simțeam diferit. Am văzut adevărul despre Islam. Pentru ce am luptat toți acești ani?

În acea noapte m-am rugat la Dumnezeu doar – nu la Iisus, nu la Fecioara Maria, nu la îngeri sau sfinți sau sfântul duh. Doar lui Dumnezeu, am plâns și l-am rugat să mă călăuzească. M-am rugat că dacă Islamul era alegerea corectă, să-mi schimbe inima și mintea. M-am dus la culcare și în dimineața următoare m-am trezit și i-am spus fiului meu că sunt pregătită să accept Islamul. A rămas uluit. Am început amândoi să plângem. Le-am chemat pe fiica și nepoata mea ca să ia parte la rostirea Shahadei (declarația de credință a musulmanilor în unicitatea lui Allah și acceptarea lui Mohamed, (Pacea și binecuvântarea lui Allah să fie asupra Profetului lui Allah) ca profet al lui Dumnezeu) în arabă, italiană și engleză.

أشهد أن لا إله إلاَّ الله و أشهد أن محمد رسول الله
“ASH-HADU ANLA ILAHA ILLA-ALLAH WA ASH-HADU ANNA MOHAMMADAN RASULALLAH”.
”Nu există alt Dumnezeu în afară de Allah și Mohamed (pace fie asupra sa) este mesagerul și ultimul Lui profet.”

Ascultați și înregistrarea Shahadei

 

Shahada este declarația musulmană de credință în unicitatea lui Allah și acceptarea lui Mohamed, (pace fie asupra sa) ca profet al lui Dumnezeu. M-am simțit o altă femeie. Eram fericită, ca și cum cineva îmi ridicase un văl de întuneric de pe inimă. Toți cei care mă știau nu puteau să crească că mă convertisem. Uneori nici eu nu puteam să cred! Dar simțeam că Islamul este corect, pașnic și senin!

După ce fiul meu a plecat în State, am învățat cum să recit Surah-al-Fatiha în arabă și de atunci am învățat cum să spun toate rugăciunile. Mi-am trăit viața ca și înainte; doar că acum sunt musulmană. Mi-a plăcut mereu să iau parte la întâlnirile de familie cu fiica mea, și de asemenea la evenimentele sociale. Mergeam la nunțile familiei și ale prietenilor, petreceri cu henna, aqiqah (botezuri) și adunările atunci când cineva murea. Aproape 6 luni mai târziu, după ce mă convertisem la Islam, am fost la o înmormântare care chiar mă sensibilizase și mi-a întărit ideea că Islamul este o religie frumoasă. Un băiat tânăr murise din cauza bolii. Pe când fiica mea se pregătea să plece pentru a oferi condoleanțe familiei, am întrebat-o dacă cunoștea această familie bine. Mi-a răspuns că nu. ”Atunci de ce te duci?” am întrebat-o. ”Pentru că familia este îndurerată, și este datoria mea ca musulmană să mă duc și să le ofer orice susținere pot.” Am decis să mă îmbrac și să mă duc cu ea. Am ajuns la casa familiei unde urma să oferim familiei băiatului condoleanțele noastre și am fost compleșită de numărul mare de oameni ce se afla acolo. Am fost surprinsă și emoționată să văd că atâția oameni veniseră să susțină această familie. În timp ce vedeam familia îndurerată, mă gândeam numai la faptul că Islamul este o religie frumoasă și că foarte mulți oameni își asumaseră responsabilitatea de a-i susține. Și acel eveniment, în care oamenii arătau atât de multă simpatie, este alt moment care mi-a demonstrat frumusețea Islamului.

Sunt musulamnă de opt ani acum, Alhamdullilah. De atunci, am făcut Umrah de două ori cu fiul și fiica mea. Fiul meu, fiica mea și eu am vizitat Kabah (în orașul Mecca din Arabia Saudită) și Sfânta Moschee a Profetului în Madinah. Doar ce am celebrat a 75-a mea aniversare Alhamdullilah. Uneori mă gândesc la toată bătaia de cap pe care i-am dat-o fiului meu, dar el a fost extrem de fericit să fie alături de mine și mai ales pentru că a fost un mijloc de a mă aduce în Islam. Apoi a spus că Profetul (pace fie asupra sa) i-a spus unei persoane, ”Paradisul stă la picioarele mamelor.” Semnificația Hadithului este că trebuie să o servești și să ai grijă de ea. E clar că din acest motiv, acum aveam amândoi Paradisul. Mă întreb de asemenea dacă fiica mea ar fi făcut puțină presiune asupra mea, poate că deveneam musulmană mai devreme. Dar fiul meu mi-a amintit că Allah este cel mai bun planificator. Și că numai El poate să-i ofere unei persoane Hidaya (călăuzire).

”Într-adevăr nu numai că poți călăuzi pe oricine iubești, dar Allah îi călăuzește pe cei pe care El voiește.”

(Coran 28:56)

Cel mai bun lucru cu care Allah m-a onorat este faptul că m-a ghidat spre calea Islamului și m-a făcut musulmană și InshAllah mi-a permis să intru cu fiul meu în Paradis.
« AMIN »